Fotografiile cu blitz sunt cel mai sever examinator al unui dinte refăcut. Un incisiv care arată impecabil în oglinda cabinetului poate ieși în poza de la nuntă cu o umbră cenușie lângă gingie sau cu albul plat al unei chiuvete de porțelan. La dinții din față, felul în care materialul se poartă cu lumina are aproape aceeași greutate ca rezistența lui.
Pentru cele mai multe restaurări frontale, disilicatul de litiu, cunoscut ca e.max, oferă cel mai bun echilibru între estetică și rezistență, la fațete și la coroane. Compozitul rămâne potrivit pentru reparații mici și pentru pacienții tineri, porțelanul feldspatic pentru fațetele foarte subțiri, iar zirconiul translucid pentru dinții închiși la culoare și pentru cei care scrâșnesc din dinți.
Regula are însă excepții, care țin de fiecare gură în parte. Cât smalț a mai rămas, ce culoare are dintele de sub lucrare, cum se închide mușcătura și cât de strâns e bugetul pot schimba recomandarea. Un medic bun pune toate aceste întrebări înainte să rostească vreun nume de material.
De ce dinții din față cer alte materiale decât măselele
Dinții din față cer materiale care imită felul în care smalțul lasă lumina să treacă, pentru că se văd de aproape, în orice lumină și în fiecare zâmbet. La măsele primează rezistența la mestecat, pe când la incisivi și canini contează la fel de mult cum arată dintele când vorbești sau râzi.
Lumina, testul pe care nu-l poți păcăli
Smalțul natural nu e, de fapt, alb. E un strat translucid, ușor albăstrui spre margine, care lasă lumina să intre și o trimite înapoi, înmuiată, din dentină, stratul mai gălbui de dedesubt. La marginea tăietoare, acolo unde smalțul e singur, incisivul are un halou fin pe care tehnicienii dentari încearcă de o viață să-l copieze.
Mai sunt două proprietăți despre care puțini pacienți au auzit. Opalescența face ca dintele să pară albăstrui în lumina reflectată și ușor portocaliu când lumina trece prin el, ca un opal ținut în fața unei lămpi. Fluorescența, adică strălucirea slabă sub lumină ultravioletă, explică de ce unele coroane apar ca niște pete întunecate în cluburile cu lumini UV, în timp ce dinții naturali din jur strălucesc.
Un material potrivit pentru zona frontală trebuie să reproducă măcar o parte din acest joc. Unul opac, oricât de alb ar fi, arată ca un dinte desenat cu creta. Ochiul uman, antrenat de o viață să citească fețe, prinde diferența aproape instantaneu.
Forțe mai mici, dar nu de neglijat
Incisivii taie mâncarea, măselele o macină. Forța de mestecare scade pe măsură ce te apropii de fața gurii. Asta le lasă medicilor mai multă libertate, inclusiv pentru ceramici mai fragile, care n-ar rezista pe un molar. Libertatea are totuși limitele ei.
Un pacient care scrâșnește din dinți noaptea sau care are o mușcătură adâncă, cu incisivii de jos lovind în spatele celor de sus, pune la încercare chiar și o fațetă lipită impecabil. În astfel de cazuri, alegerea se mută spre variantele mai rezistente, cu o gutieră de noapte trecută de regulă în planul de tratament.
Cum s-a schimbat felul în care refacem dinții din față
În aproximativ un secol, aurul și porțelanul opac au lăsat locul ceramicilor translucide, lipite chimic de smalț. Fiecare etapă a rezolvat o problemă și a creat alta. Materialele de azi poartă urmele acestor compromisuri.
Porțelanul fragil și fațetele de la Hollywood
La începutul secolului XX, dentistul american Charles H. Land a popularizat coroana-manta din porțelan, arsă pe o folie de platină. Arăta mult mai natural decât aurul, însă se spărgea ușor, fiindcă nu exista încă nicio metodă de a o lega solid de dinte.
Hollywoodul a găsit o scurtătură. La sfârșitul anilor 1920 și în anii 1930, dentistul Charles Pincus le punea actorilor fațete subțiri, ținute pe loc cu pudră adezivă pentru proteze, doar cât dura filmarea. Zâmbetele perfecte din filmele alb-negru erau, de multe ori, niște costume pentru dinți.
Lipirea care a schimbat totul
Cotitura a venit în 1955, când dentistul american Michael G. Buonocore a arătat că smalțul gravat cu acid fosforic poate fi lipit durabil de rășini. Din această descoperire au pornit compozitele moderne și, câteva decenii mai târziu, fațetele ceramice lipite adeziv, care s-au răspândit în anii ’80.
În paralel, din anii ’60 s-a impus metalo-ceramica, adică porțelanul ars pe un schelet metalic. Era rezistentă, dar avea un defect estetic vizibil la gingie, acolo unde marginea metalului ajungea să se vadă. Ieșirea din acest compromis a venit prin ceramicile fără metal.
Disilicatul de litiu IPS e.max este pe piață din 2005, potrivit producătorului său, Ivoclar, companie cu sediul în Liechtenstein. Zirconiul translucid multistrat s-a impus în ultimul deceniu, prin game precum KATANA Zirconia UTML, lansată în 2015 de compania japoneză Kuraray Noritake Dental. Amândouă au mutat discuția de pe întrebarea dacă un dinte refăcut rezistă pe cea despre cât de natural arată.
Compozitul, reparația făcută direct pe scaun
Compozitul este cea mai potrivită alegere pentru reparații mici, pentru închiderea spațiilor dintre dinți și pentru pacienții tineri, la care vrei să păstrezi cât mai mult din dintele natural. Medicul îl modelează direct în gură, strat cu strat, îl întărește cu lumină și, de obicei, termină într-o singură ședință.
Unde își arată compozitul avantajele
Un colț de incisiv ciobit la fotbal sau o carie mică între doi dinți din față sunt cazurile clasice. Rășina compozită, un amestec de rășină și particule fine de sticlă, permite aici o intervenție minimă, de multe ori fără nicio șlefuire. Dacă peste câțiva ani se ciobește, se repară pe loc, fără laborator și fără amprente.
La adolescenți și la tinerii adulți, avantajul e și mai clar. Gingia și poziția dinților se mai pot modifica la începutul vârstei adulte, așa că o lucrare ceramică pusă prea devreme poate ajunge să-și arate marginea. Compozitul câștigă timp până când lucrurile se așază.
Am cunoscut destui oameni care au început cu fațete din compozit doar ca să vadă cum le stă un zâmbet schimbat. Unii au rămas la ele ani buni, alții au trecut apoi la ceramică, de data asta știind exact ce formă și ce nuanță își doresc. E un fel de probă în mărime naturală, în mare parte reversibilă.
Prețul flexibilității
Compozitul are și o parte mai puțin plăcută. Își pierde luciul cu timpul și se uzează mai repede decât ceramica. Cafeaua și tutunul lasă pe el urme care, pe porțelan, abia s-ar vedea. Cine alege fațete din compozit trebuie să accepte ședințe periodice de lustruire și, din când în când, mici retușuri.
Cifrele arată totuși o performanță respectabilă. O meta-analiză publicată în 2023 în Journal of Evidence-Based Dental Practice a găsit o rată de supraviețuire de 91% pentru fațetele din compozit aplicate direct, în studii cu urmăriri de până la aproximativ opt ani. Fațetele din compozit realizate în laborator au stat ceva mai slab, la 84%.
Porțelanul feldspatic, materialul cu cea mai fină optică
Porțelanul feldspatic oferă cea mai convingătoare imitație a smalțului dintre materialele dentare, motiv pentru care rămâne preferatul multor tehnicieni pentru fațetele foarte subțiri. Este o ceramică bogată în sticlă, arsă strat cu strat de mâna tehnicianului, din pulberi cu nuanțe și transparențe diferite.
Aici se vede cel mai clar diferența dintre producție și meșteșug. Doi tehnicieni cu aceleași pulberi pot scoate fațete complet diferite, pentru că fiecare strat și fiecare mică pată de caracterizare se pun cu pensula. Pentru pacienții cu dinți naturali foarte expresivi, plini de transparențe și nuanțe, feldspaticul rămâne greu de egalat.
O frumusețe care depinde de lipire
Luat singur, porțelanul feldspatic e fragil, cam ca un pahar subțire de cristal. Rezistența lui apare după lipirea adezivă pe smalț, când fațeta și dintele încep să lucreze ca un singur corp. De aceea e potrivit mai ales atunci când dintele mai are smalț suficient pe fața lui vizibilă.
Avantajul major rămâne grosimea. O fațetă feldspatică poate avea doar câteva zecimi de milimetru, ceea ce înseamnă o șlefuire minimă, uneori limitată strict la smalț. Pentru un pacient cu dinți sănătoși, care vrea doar să corecteze forma sau nuanța, diferența asta nu e deloc mică.
Ce spun studiile pe termen lung
O analiză sistematică publicată în 2025 în Journal of Esthetic and Restorative Dentistry, semnată de P. Klein, F. A. Spitznagel, A. Zembic și colaboratorii lor, a adunat 29 de studii despre fațetele ceramice, cu o urmărire medie de 10,4 ani pentru datele pe termen lung. Fațetele feldspatice au avut o rată de supraviețuire de 96,13%, însă complicațiile tehnice, precum ciobirile sau fisurile, au ajuns la 41,48%. Pe românește, fațeta rămâne de obicei pe dinte, dar cere mai des mici reparații.
Disilicatul de litiu, echilibrul pe care îl caută cei mai mulți medici
Pentru majoritatea cazurilor frontale, disilicatul de litiu este materialul care împacă cel mai bine estetica și rezistența. E o sticlo-ceramică în care cristale alungite de disilicat de litiu întăresc structura, păstrând în același timp o translucență apropiată de cea a smalțului.
Producătorul Ivoclar indică pentru IPS e.max CAD o rezistență medie la încovoiere biaxială de 530 MPa, de câteva ori peste valorile porțelanului feldspatic clasic. În practică, o fațetă poate rămâne subțire fără să devină la fel de vulnerabilă. O coroană frontală poate fi cimentată și convențional atunci când lipirea adezivă nu e posibilă.
Presat sau frezat
Disilicatul se lucrează în două feluri. În tehnica presată, tehnicianul modelează lucrarea în ceară, apoi o transformă în ceramică injectată sub presiune într-un tipar, printr-un proces asemănător turnării. În fluxul digital, lucrarea se proiectează pe calculator și se frezează dintr-un bloc care e albăstrui înainte de ardere. Culoarea finală a dintelui apare abia în cuptor, la cristalizare, lucru care îl surprinde pe oricine vede blocul pentru prima oară.
Ambele variante pot fi finisate prin pictare de suprafață sau printr-un cut-back, adică tăierea unei porțiuni din marginea tăietoare (incizală), peste care tehnicianul adaugă porțelan pentru transparență. Compromisul e reușit: miezul rămâne rezistent, iar marginea capătă jocul de lumină al unui dinte adevărat. Pentru un singur incisiv central, care trebuie să semene leit cu geamănul lui natural, varianta aceasta e adesea cea aleasă.
Ce arată studiile clinice despre e.max
În aceeași analiză a lui Klein și a colaboratorilor săi, fațetele din disilicat de litiu au avut o supraviețuire de 96,81% la 10,4 ani, cu complicații tehnice de doar 6,1%, de aproape șapte ori mai puține decât la cele feldspatice. Pentru coroane, o meta-analiză semnată de Bjarni E. Pjetursson, Irena Sailer și colaboratorii lor, publicată în 2026 în International Journal of Prosthodontics, a raportat o supraviețuire la cinci ani de 98,5% pentru coroanele monolitice din disilicat de litiu, cel mai bun rezultat dintre materialele analizate. Analiza a cuprins 64 de studii, cu peste 11.500 de coroane. Autorii au observat și că, exceptând ceramica feldspatică și metalo-ceramica, materialele s-au comportat asemănător în zona frontală și în cea posterioară.
Zirconiul translucid, materialul care a învățat să lase lumina să treacă
Zirconiul translucid se potrivește în zona frontală mai ales atunci când dintele de dedesubt e închis la culoare sau când pacientul pune forțe mari pe dinți, de exemplu prin bruxism. Generația folosită azi la dinții din față are puține în comun cu zirconiul alb și opac de acum două decenii.
Cum a devenit zirconiul translucid
Zirconiul dentar este, chimic, dioxid de zirconiu stabilizat cu oxid de ytriu. Primele coroane de zirconiu aveau un alb cretos, fără viață, și erau acoperite cu porțelan tocmai ca să semene a dinte. Porțelanul acela se ciobea destul de des, o problemă care i-a împins pe producători să facă zirconiul însuși mai translucid, modificând compoziția și structura cristalină. Așa au apărut discurile multistrat, în care nuanța și transparența se schimbă treptat dinspre colet, zona de lângă gingie, spre marginea tăietoare.
Diferențele dintre variante sunt mari, chiar în interiorul aceleiași game. Kuraray Noritake indică pentru KATANA Zirconia UTML o translucență de 43% și o rezistență la încovoiere de 557 MPa, pentru varianta STML 38% și 748 MPa, iar pentru variantele de rezistență maximă 1.125 MPa. Din cifre reiese o regulă simplă: cu cât zirconiul lasă mai multă lumină să treacă, cu atât pierde din rezistență.
Când opacitatea devine un avantaj
Tocmai lucrul care i se reproșa zirconiului, faptul că ascunde ce e sub el, îl face util în cazurile grele. Un dinte devenit cenușiu după un tratament de canal se vede prin ceramicile foarte translucide, la fel ca un bont, adică dintele șlefuit pe care stă lucrarea, întărit cu un pivot metalic. Zirconiul, chiar și în variantele moderne, maschează mai bine asemenea fundaluri.
Rămân câteva rezerve de care e bine să știi. Zirconiul nu se lipește la fel de simplu ca sticlo-ceramicile, iar la fațete datele sunt încă puține. Analiza lui Klein din 2025 a găsit o supraviețuire de 100% pentru fațetele din zirconiu, dar pe o urmărire medie de doar 2,6 ani, fără date pe termen lung. Pentru coroanele monolitice din zirconiu, meta-analiza lui Pjetursson din 2026 a raportat o supraviețuire la cinci ani de 96,8%.
Mai are metalo-ceramica un loc în zona frontală?
Metalo-ceramica mai are un loc în zona frontală, însă unul tot mai mic, păstrat mai ales pentru punțile întinse și pentru situațiile în care costul cântărește mult. Rezistența ei nu e pusă la îndoială: meta-analiza lui Pjetursson din 2026 i-a atribuit o supraviețuire la cinci ani de 97,1% la coroanele pe dinți naturali.
Problema ține de estetică. Scheletul metalic blochează lumina, așa că tehnicianul trebuie să-l acopere cu un strat opac care fură din adâncimea dintelui. Cu anii, gingia se poate retrage și lasă la vedere o margine cenușie, acea linie întunecată pe care o recunoști la mulți oameni cu lucrări vechi.
Unele soluții atenuează efectul, cum ar fi umerii din ceramică sau aliajele cu aur, mai calde la culoare. Pentru cineva care vrea un zâmbet cât mai natural, metalo-ceramica rămâne totuși, de cele mai multe ori, a doua alegere.
Cum arată materialele puse unul lângă altul
Puse față în față, disilicatul de litiu iese cel mai echilibrat, compozitul cel mai flexibil, porțelanul feldspatic cel mai fin optic, iar zirconiul translucid cel mai sigur pe fundaluri dificile. Cifrele din ultima coloană vin din studii diferite, pe tipuri diferite de lucrări, așa că se compară cu prudență.
| Material | Unde se potrivește cel mai bine | Punct forte | Limita principală | Ce arată studiile |
|---|---|---|---|---|
| Compozit aplicat direct | Reparații mici și pacienți tineri | Intervenție minimă, se repară în cabinet | Își pierde luciul și se pătează în timp | 91% supraviețuire la fațetele directe (Journal of Evidence-Based Dental Practice, 2023) |
| Porțelan feldspatic | Fațete foarte subțiri, pe smalț sănătos | Cea mai naturală optică | Fragil până la lipire, ciobiri mai dese | 96,13% la 10,4 ani, complicații tehnice 41,48% (Klein, 2025) |
| Disilicat de litiu (e.max) | Fațete și coroane frontale, majoritatea cazurilor | Echilibru între estetică și rezistență | Acoperă greu dinții foarte închiși la culoare | 96,81% la 10,4 ani la fațete (Klein, 2025), 98,5% la 5 ani la coroane (Pjetursson, 2026) |
| Zirconiu translucid | Dinți închiși la culoare, bruxism | Rezistență și mascarea fundalului | Optică mai puțin vie, date puține la fațete | 96,8% la 5 ani la coroanele monolitice (Pjetursson, 2026) |
| Metalo-ceramică | Punți întinse, buget limitat | Rezistență dovedită în timp | Linie cenușie la gingie, lumină blocată | 97,1% la 5 ani la coroane (Pjetursson, 2026) |
Fațetă sau coroană, decizia care vine înaintea materialului
Înainte de material, medicul alege tipul de lucrare, în funcție mai ales de cât dinte sănătos a mai rămas. O fațetă acoperă doar fața vizibilă și se lipește pe smalț, în timp ce o coroană îmbracă dintele de jur împrejur și cere o șlefuire mult mai mare.
Un incisiv întreg, doar puțin îngălbenit sau cu o formă care nu-ți place, e un candidat clasic pentru fațetă. Un dinte cu plombe mari pe ambele laturi sau rupt pe jumătate are nevoie, de regulă, de coroană. Între aceste extreme se află soluții intermediare, pe care medicul le alege caz cu caz.
Cel mai greu caz din estetica dentară rămâne un singur incisiv central refăcut lângă geamănul lui natural. Ochiul îi compară automat pe cei doi și prinde orice diferență de nuanță sau de luciu. Când se refac deodată toți cei șase dinți frontali, tehnicianul are, paradoxal, mai multă libertate, de vreme ce nu mai există un original de copiat.
Asta explică de ce doi pacienți cu aceeași dorință, un zâmbet mai luminos, pot pleca din cabinet cu recomandări complet diferite. Diferența ține de anatomie. Un medic atent ți-o explică înainte să pomenească vreun preț.
Culoarea dintelui de sub lucrare schimbă tot calculul
Culoarea dintelui de sub restaurare poate decide singură materialul, pentru că ceramicile translucide lasă să se vadă ce e dedesubt. Un bont deschis la culoare permite folosirea celor mai estetice variante, pe când unul închis cere materiale capabile să-l mascheze.
Imaginează-ți o foaie de hârtie de calc pusă întâi pe o masă albă, apoi pe una neagră. Hârtia e aceeași, rezultatul diferă total. Exact asta se întâmplă cu o fațetă de disilicat foarte translucid așezată pe un dinte devitalizat, adică tratat de canal, care a căpătat cu anii o nuanță cenușie.
Pentru astfel de cazuri, soluții există. Disilicatul are și versiuni mai opace, gândite pentru bonturi colorate, iar zirconiul le ascunde și mai bine. În unele cazuri, medicul recomandă întâi o albire internă a dintelui tratat de canal, ca lucrarea să pornească de la o bază mai deschisă.
De aceea, fotografia bontului după șlefuire, făcută lângă cheia de culori, e una dintre cele mai valoroase informații pe care le poate primi laboratorul. Fără ea, tehnicianul ghicește. Și niciun tehnician, oricât de talentat, nu ghicește bine de fiecare dată.
Ce se întâmplă în laborator între scanare și nuanța finală
Rezultatul unei restaurări frontale se decide în mare parte în laborator, unde tehnicianul transformă scanarea, fotografiile și indicațiile medicului într-un dinte care trebuie să se confunde cu vecinii lui. Materialul contează, dar mâna și ochiul tehnicianului contează la fel de mult.
Fluxul digital a schimbat mult această etapă. Scanerul intraoral a luat locul amprentei cu pastă, iar designul și frezarea se fac pe calculator, cu o precizie greu de atins manual. Partea artistică a rămas însă în mâinile tehnicianului. Stratificarea porțelanului și potrivirea transparenței de la marginea dintelui cu cea a vecinului sunt încă treaba unui om.
3DentaSoft este un laborator dentar digital românesc, cu sedii în București, Timișoara și Râmnicu Vâlcea, care primește online comenzile medicilor stomatologi, pornind de la scanarea intraorală. Modelul acesta scurtează drumul dintre cabinet și laborator, dar nu scutește pe nimeni de comunicare.
Un medic care trimite un caz frontal la 3DentaSoft în București sau la orice alt laborator are tot interesul să atașeze fotografii ale dinților vecini și o notă clară despre ce își dorește pacientul. Diferența dintre o comandă trimisă doar cu mențiunea „A2”, un simplu cod de nuanță, și una însoțită de fotografii bune se vede cu ochiul liber la cimentare.
Pentru cazurile cu mize estetice mari, designul digital permite și o probă în gură înainte ca dintele să fie atins. Această machetă provizorie, numită mock-up, îi arată pacientului forma viitorului zâmbet și îi dă ocazia să spună ce vrea schimbat. E, probabil, cea mai ieftină asigurare împotriva unei dezamăgiri scumpe.
Ce întrebări să pui medicului înainte de tratament
Cele mai utile întrebări pentru medic privesc cât din dinte se șlefuiește, ce material recomandă și de ce, plus ce se întâmplă dacă lucrarea se ciobește peste câțiva ani. Un răspuns bun vine cu motive, pe care un nume de marcă aruncat în grabă rareori le oferă.
Începe cu întrebarea despre smalț, adică dacă se poate lucra doar pe el sau e nevoie de o șlefuire mai adâncă. Apoi întreabă dacă poți vedea o simulare a rezultatului, fie pe ecran, fie printr-o machetă în gură. Un medic sigur pe planul lui nu se va supăra că vrei să vezi înainte să decizi.
Întreabă și ce se întâmplă cu lucrarea peste zece ani, dacă se poate repara sau trebuie refăcută complet. La compozit, răspunsul e de obicei liniștitor. La ceramică, lucrurile sunt mai nuanțate. Iar dacă bănuiești că scrâșnești din dinți noaptea, spune-o deschis, pentru că mulți oameni află asta abia de la partener sau de la dentist.
Costul face parte, firesc, din discuție. Diferența de preț dintre compozit și ceramică e reală, însă judecată pe anii de purtare și pe numărul de retușuri, socoteala poate ieși altfel decât pare la prima vedere.
Cum rămâne frumoasă o restaurare frontală după cimentare
O restaurare frontală durează atât cât îi permit obiceiurile pacientului. Igiena și controalele regulate contează aproape la fel de mult ca materialul ales. Ceramica nu face carii, însă dintele de sub ea și marginea lipiturii rămân vulnerabile.
Semințele sparte în dinți și ambalajele deschise cu incisivii sunt dușmanii discreți ai oricărei fațete. Pentru cei care scrâșnesc noaptea, o gutieră purtată în somn e o protecție simplă și la îndemână. Pastele de dinți foarte abrazive, mai ales unele produse de albire cu particule dure, pot mătui în timp glazura ceramicii și, mai repede, suprafața compozitului.
Un detaliu scapă multora, și anume că nici ceramica, nici compozitul nu se albesc. Cine își dorește dinți mai albi ar trebui să facă albirea înainte de tratament, ca nuanța lucrării să fie aleasă după noul ton al dinților naturali. Altfel riști ca, după o albire ulterioară, fațetele să pară dintr-odată mai închise decât vecinii lor.
Dacă ar fi să aleg pentru mine un singur incisiv refăcut, aș întreba mai întâi cât smalț rămâne și cine lucrează în laborator. Materialul ar veni abia după aceea. Iar semnul că alegerea a fost bună e unul discret: nimeni nu observă nimic.
Întrebări frecvente despre fațete și coroane pe dinții din față
Doare șlefuirea dinților pentru fațete?
De cele mai multe ori, disconfortul e mic. Când preparația rămâne în smalț, mulți pacienți nu au nevoie de anestezie, iar medicul o folosește oricum dacă lucrul se apropie de dentină sau dacă pacientul e sensibil. La coroane, anestezia locală e regula.
Pot pune fațete dacă am plombe pe dinții din față?
Adesea da, dacă plombele sunt mici și în stare bună. Fațetele se lipesc cel mai sigur pe smalț, așa că, atunci când plombele acoperă o bună parte din fața dintelui, medicul le poate înlocui înainte sau poate propune o coroană.
Câte ședințe durează un tratament cu fațete ceramice?
În mod obișnuit două sau trei, întinse pe câteva săptămâni. Între preparare și cimentare trece timpul de care laboratorul are nevoie ca să realizeze fațetele, iar în acest interval pacientul poartă adesea fațete provizorii. Fațetele din compozit aplicate direct se termină, de regulă, într-o singură ședință.
Se pot face fațete după aparatul dentar?
Da, iar ordinea firească este întâi ortodonția, apoi fațetele. Dinții aliniați dinainte au nevoie, de multe ori, de o șlefuire mult mai mică.
Ce fac dacă mi se desprinde o fațetă?
Păstreaz-o și programează-te cât mai repede la medic. O fațetă ceramică întreagă poate fi adesea recimentată, pe când una fisurată sau spartă trebuie refăcută. Până atunci, evită să muști cu dintele respectiv.
Fațetele fără șlefuire sunt potrivite pentru oricine?
Nu pentru oricine. Ele funcționează mai ales pe dinți mici sau înclinați spre interior, unde se poate adăuga material fără ca dintele să pară îngroșat. Pe dinții deja proeminenți riscă să dea un aspect voluminos.
Se observă o fațetă de aproape?
O fațetă bine făcută nu se vede de la distanța unei conversații obișnuite. Diferențele apar mai ales la marginea dinspre gingie, dacă lipitura se colorează în timp sau dacă gingia se retrage.
Pot mânca orice cu fațete sau coroane frontale?
Aproape orice, cu puțină prudență. Merele și coaja de pâine se mușcă mai atent, iar sâmburii și nucile în coajă se evită cu dinții din față, indiferent de material.
